Minunile lui Dumnezeu pentru mine – I

de

… prin ei s-a făcut o minune vădită pe care n-o putem tăgădui. Fapte 4:16

Minunile lui Dumnezeu sunt motive de divergenţă între religii. Puţine religii au o poziţie similară una cu alta şi puţine religii spun „minune” aceluiaşi aspect. De exemplu pentru unii este minune că de pe o icoană curge apă. Pentru alţii este o minune că „vinul se transformă în sânge”. Minune este considerată şi o vindecare miraculoasă inexplicabilă, dar şi o reuşită a unor intervenţii chirurgicale riscante. Minune este considerat şi un nene cântăreţ de versuri ciudate şi lălăite, dar şi un compozitor sau un dirijor care „fac minuni” prin muzica lor. Dacă mutăm discuţia în plan religios minunile provoacă certuri adesea. Unii nu mai cred deloc în minuni supranaturale, alţii cred dar fac „minune” din lucruri omeneşti, alţii „provoacă minuni” pentru a prosti oamenii şi găsim destul de greu o poziţie echilibrată.

Nu pretind că voi scrie vreo lucrare ştiinţifică sau mai ştiu eu ce descoperire astăzi, ci scrierea mea se datorează minunilor pe care Dumnezeu le face cu mine, mie direct sau prin alţi oameni dar şi despre cele pe care le cunosc îndeaproape, pentru că au fost făcute celor din familia sau casa mea. Mai departe decât mine şi familia mea nu mă duc prea tare, că trebuie cercetare ştiinţifică.

Citește mai mult

Când Satan atacă cu toată furia

de

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti. Efeseni 6:12

Lupta creştinului a fost şi va rămâne mereu un subiect foarte invocat în predici şi mesaje, va fi o temă cu care să ai succes în predici, va fi un subiect de discuţii interminabil. Dar dincolo de aceasta va rămâne greutatea luptei, a unei lupte în care tot mai puţini creştini „se bagă”, a unei lupte în faţa căreia dăm tot mai des bir cu fugiţii. Predicile şi studiile despre lupta spirituală sunt frumoase, motivatoare teoretic dar când Satan chiar îşi înşiră forţele în linie de bătaie împotriva ta sau a familiei tale, predica pare atât de palidă, aşa de ştearsă în comparaţie cu amploarea bătăliei şi cu marea furie cu care atacatorul se năpusteşte aspra ta.

Nu aş putea spune când bătălia e cea mai mare sau când e mai uşoară, dar în viaţa mea văd deja un tipar. Am atacuri de la el când vreau să merg la biserică şi brusc se ivesc alte treburi, alte urgenţe. Am atacuri când vreau să mă rog şi ba sună telefonul, ba vine cineva la mine, ba dă buzz careva, ba claxonează unii pe sub geam. Am atacuri când vreau să citesc Scriptura fie prin gălăgia de pe stradă, fie prin alte incidente menite să mă deconecteze. Toate sunt atacuri viclene, parşive, insistente şi permanente dar acestea nu sunt cele mai mari bătălii pe care le am de dus.

Citește mai mult

Cum a putut face asta?

de

Două persoane discută. Una are o faţă „aproape stupefiată” cealaltă e uimită. Întrebarea care s-a auzit este: „Cum a putut face asta chiar el?”. Atât am auzit în acea discuţie dar în mintea mea imediat au venit amintiri şi cu alte întrebări „din gamă” auzite sau rostite de de mine, cum ar fi: „Îţi vine să crezi că cutare…..?” sau „Ai auzit ce a făcut cutare, îţi spun ca să te rogi pentru el/ea” sau „Uite unde a lovit Satan, îl ştii pe…?” sau „cum poate să cânte când uite ce a făcut?” şi mai sunt şi altele.

Toate aceste întrebări şi nu numai, aparent arată o părere de rău faţă de căderea cuiva, arată pe un evlavios care aparent se roagă sau îl compătimeşte pe aproapele său căzut, arată un om „căruia îi pasă de…” aparent este evlavie, dar la o analiză mai spre interior lucrurile se schimbă.

Este adevărat că păcatele nu sunt pardonabile, nu sunt scuzabile, ceea ce „celălalt” a făcut este într-adevăr o greşeală sau un păcat dar… cel care rosteşte asemenea întrebări, indiferent dacă sunt eu sau eşti tu, arată prin atitudinea sa, că nu este cu nimic mai bun decât înfăptuitorul acelui „oribil păcat”. Fie că e vorba de curvie, strigăt, înjurătură, furt, violenţă, necredinţă, alcool sau de evlavia falsă vorbim tot despre păcate. În primă instanţă eu, care aduc la cunoştinţa altuia „senzaţionala cădere” a aproapelui, par evlavios, în profunzime doar îmi descopăr puţin din interiorul meu care seamănă destul de mult cu al celui care a păcătuit. Scriptura spune că „toţi au păcătuit”.

Citește mai mult

Toleranţa este dragoste otrăvită

de

Am văzut ieri că toleranţa este un înlocuitor diabolic al dragostei şi că toleranţa nu are nicidecum efectele pe care dragostea le are, ci unele contrare. Nu este nici măcar o replică ci este o bomboană otrăvită. Auzeam când eram copil tot felul de poveşti din război de la bunicul meu dar şi de la alţi vecini care au avut de a face cu războiul. Unele erau despre oamenii flămânzi, cărora soldaţii inamici le mai ofereau câte o ciocolată otrăvită. Lor le era foame, ciocolata arăta delicios, era exact de forma şi culoarea unei ciocolate normale doar că erau otrăvite. Cam aşa stau lucrurile şi la toleranţă. Are cam aceeaşi formă, dar are otravă.

Nu trebuie să spun multe despre otrava din toleranţă. Priviţi doar la vieţile celor toleraţi şi toleranţi, fie că sunt alcoolici, drogaţi, homosexuali, curvari, needucaţi etc. Priviţi vieţile lor la 10 -15 ani de când au cerut şi li s-a acordat toleranţă. Mai mult, priviţi „cât de benefică” a fost toleranţa cu privire la „minorităţile sexuale” cu privire la copiii lăsaţi de capul lor, cu privire la alcool şi altele. Toleranţa acordată a făcut să se mărească numărul de vieţi distruse, de boli, de afecţiuni grave, de malformaţii genetice şi multe alte efecte mai greu de scos în evidenţă. Asta pentru că toleranţa nu înseamnă iubire, nu e iubire reală, adevărată, cristică şi orice altă iubire decât aceasta este otrăvită. Crezi că faci un bine că eşti tolerant dar în realitate conştiinţa îţi spune, realitatea îţi confirmă că toleranţa este dăunătoare.

Citește mai mult

Toleranţă sau dragoste

de

În fiecare an, pe 16 noiembrie, se serbează ziua internaţională a toleranţei. Anul acesta gândurile „mi-au fugit” la acest termen atât de „la modă” şi care a devenit un fel de virtute, de distincţie, care poate aduce simpatie, voturi şi care invocată, poate şterge greşeli şi ilegalităţi chiar. Până la urmă ce este această toleranţă  şi de ce noi creştinii ar trebui să fim toleranţi?

Să ai curajul, indiferent de religie, să fii intolerant este un act de mare curaj şi mare nebunie în acelaşi timp. Dacă îndrăzneşti să vorbeşti împotriva vreunei minorităţi sexuale de exemplu, e un fel de aşezarea în faţa trăsnetului. Toţi vor arăta cu degetul spre tine şi te vor condamna. Intoleranţa nu este tolerată şi este considerată unul din cele mai grave „păcate” moderne. Mai mult, multe biserici şi lideri religioşi dau o luptă continuă între a fi toleranţi şi a nu fi, cât şi până unde pot tolera. Bisericile „înguste” „netolerante” sunt părăsite repede şi au tot mai mulţi adepţi cele tolerante, cele în care regulile sunt „dilatate”, cele în care barierele sunt coborâte, cele în care anumite păcate atât de comune sunt trecute cu vederea.

Mai mult, toleranţa asta îi este impusă şi lui Dumnezeu. Prin primăvară, dacă nu mă înşel prin mai, un mare lider religios făcea apel la toleranţă, într-un discurs al său în care menţiona că nu doar creştinii vor ajunge în cer ci şi multe alte religii, mai mult a introdus şi câţiva atei acolo. Cumva, este forţat Dumnezeu să îi accepte, să îi tolereze pe oameni pentru că acum este la modă toleranţa şi asta e o mare înşelăciune.

Citește mai mult

Supărat pe Dumnezeu

de

Nu puţine au fost cazurile în care am auzit oameni supăraţi pe Dumnezeu. Unii mai mult, alţii mai puţin, dar tot mai des aud astfel de persoane exprimându-şi supărarea pentru faptul că Dumnezeu a făcut sau nu a făcut ceva, pentru că Dumnezeu a îngăduit sau nu a îngăduit ceva sau pentru simplu fapt că Dumnezeu există şi că oamenii nu pot trăi decât raportat la acesta.

În unele cazuri supărarea pe Dumnezeu e oarecum logică. Am întâlnit oameni cărora le-a murit un copil sau partenerul de viaţă, am întâlnit oameni cărora le-a ars casa, unii cărora cineva drag le-a fost luat de un accident stupid, alţii care s-au îmbolnăvit fulger se boli grave. Oameni care au investit în copii tot şi aceştia au ales o viaţă total opusă faţă de valorile lor. Oamenii aceştia au în mintea lor sute de întrebări cu privire la existenţa, bunătatea şi voia lui Dumnezeu. Unele din ele logice, care fac parte din procesul de cercetare al lui Dumnezeu cu privire la viaţa acelor oameni, altele izvorâte din amărăciune şi necaz.

Citește mai mult

Supărarea în viaţa creştinului

de

Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Psalmi 37:8

Da, am mai scris pe subiect aici şi aici şi am scris despre supărare în contextul relaţiilor, însă citirea unui capitol din Estera mi-a adus detalii suplimentare. Sunt o persoană „normală” şi un creştin care încă luptă şi mai are de luptat mult cu firea pământească. Unul din domeniile mele mari de luptă însă va rămâne supărarea. Eu sunt rău de supărare, nu mă supăr uşor (cred),  dar dacă apuc a mă supăra „mă las păgubaş de toate”. Am experimentat şi confirm fără îndoială versetul citat la început. Supărarea îmi face foarte mult rău mie şi celor din casa mea. Bănuiesc că mai există „exemplare” ca mine şi că nu-s chiar singurul, de fapt,pe unii i-am văzut tare supăraţi şi încăpăţânaţi în supărarea lor.

Trebuie menţionat că supărarea poate avea cauze egoiste, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, dar nu numai. Unele din supărări vin din alte cauze unele din ele fiind tare „evlavioase”.  Uneori ne supărăm de la nereuşitele noastre, de la rateurile în viaţa de familie sau spirituală, de la incapacităţile noastre, de la neatingerea scopului pe care l-am urmărit, de la păcat şi cădere etc. În aceste circumstanţe, eu cel puţin, am tentaţia de a mă crede îndreptăţit să fiu supărat şi uneori mă simt bine să mă şi pedepsesc în anumite feluri, crezând că este în regulă o astfel de supărare pentru că nu are de a face cu alţii ci doar cu mine.

Citește mai mult