Cu ţigara-n vârf de munte

de

Zilele trecute a trebuit să mă minunez de multe lucruri şi voi scrie despre asta cât de curând. Deşi am încercat să iau tot ce e bun din experienţa asta a călătoriei prin munţi şi pot spune că am fost încărcat cu prospeţime, există şi lucruri pe care nu le-am putut trece cu vederea şi pe care nu le înţeleg sau nu vreau să le înţeleg, unul din ele e cel despre care scriu acum.

De la aşteptare la telecabină (şi am stat cam două ore şi jumătate) am remarcat o familie de oameni care îmi păreau interesanţi. Din frânturile de discuţii pe care le-am surprins mi-au cîştigat simpatia. Erau oameni deosebiţi, echilibraţi, culţi. Ambii erau fumători din câte se vedea, dar erau simpatici. Când am urcat în telecabină am fost în aceeaşi tură deci am ajuns sus împreună. I-am urmărit la coborâre cu privirea şi am fost plăcut impresionat să îi aud admirând frumuseţea peisajului şi curăţia şi prospeţimea aerului după care la doar câteva secunde, cu mâini aproape tremurânde au început să îşi scoată ţigările, tremurau din cauza aerului rece şi curat, din cauza peisajului superb, din cauza altitudinii dar şi din cauza țigărilor. Trăgeau cu o poftă teribilă din ţigarete grăbindu-se parcă să aducă la normalul lor grandoarea căreia erau expuşi.

Citește mai mult

Viaţa redusă la esenţă

de

„Cea mai bună zi din viaţa ta este aceea în care decizi că viaţa ta îţi aparţine ţie. Fără scuze şi pretexte.Fără cineva pe care să  te poţi sprijini , baza sau pe care să-l poţi acuza. Darul este al tău – este o uimitoare călătorie – şi numai tu eşti responsabil pentru ceea ce trăieşti. Aceasta este ziua în care viaţa începe cu adevărat.”  Bob Moawad

Scriam ieri despre o viaţă dualistă şi despre faptul că este extraordinar de greu să trăieşti „la dublu” şi pe deasupra mai este şi un păcat faţă de divinitate. Astăzi încerc să meditez la modul în care ne putem trăi „viaţa redusă la esenţă” adică doar viaţa noastră.

Să îţi asumi viaţa aşa cum este ea nu este o treabă uşoară ci una extraordinar de grea. Să reuşeşti să fii independent de sistemele lumii în care trăieşti fie că sunt politice, sociale, culturale sau religioase este iarăşi un demers care apare ca fiind imposibil. Totuşi omul ca să-şi poată trăi viaţa sa va trebui să se separe de toate acestea şi  singura sa raportare şi dependenţă să fie faţă de divinitate, faţă de Dumnezeu.

În acest moment vrând-nevrând suntem dependenţi de sisteme omeneşti. Unele din ele sunt brutale, forţate altele sunt mai blânde şi acceptate. Unele ne sunt impuse, altele le alegem noi (liberi cică). Unele sunt dictatoriale iar altele oferă o libertate mai mare de mişcare dar doar în limitele lor. Este un fel de robie modernă, nu un sclavagism aşa cum îl ştim noi din vechime ci unul pe care îl acceptăm. Ajungem astfel să trăim o viaţă impusă, trasată şi desenată de alţii, de sisteme, religii, partide, corporaţii etc. Si ne mai mirăm că nu mai simţim că trăim, că nu avem satisfacţii în viaţă!

Citește mai mult

Din greşelile trecutului – Dualitatea

de

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Matei 6:254. Orice dualism este o otravă. Emil Cioran

Nu mă voi referi în această meditare la dualism ca şi curent filosofic deşi este interesant (găsiţi detalii aici dacă vă interesează), ci mă voi referi la dualitate ca mod de a trăi, sau mai bine zis, de a nu trăi viaţa. Una din marile greşeli ale trecutului meu, sper că nu şi ale viitorului, este trăirea dualistă adică trăirea unei vieţi formale şi a uneia ascunse. Una este formală pentru că este impusă fie de religie, fie de cultură, clasă socială, conjuncturi etc şi cea ascunsă fiind cea care vine oarecum natural din noi dar pe care nu avem curajul să o trăim la suprafaţă fie din cauza religiei, fie e culturii sau a constrângerilor de orice altă natură.

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia că trebuie să faceţi faţă la două vieţi deodată dar eu am trăit această senzaţie. Nu neapărat că am avut o viaţă ascunsă, deşi am făcut şi unele lucruri pe care nu aş fi dorit să le ştie nimeni, ci pentru că începusem să trăiesc după cum mediul religios şi contextul social îmi dictau. Mă trezisem că trăiam o viaţă care nu era a mea, o viaţă care era a  lor, eu nu mai existam decât prin ei. Ceea ce eram eu cu adevărat nu mai conta pentru nimeni ci conta ce eram eu pentru ei. Ajunsesem să cred chiar eu însumi asta şi o confundam cu o stare spirituală înaltă pe motiv că eu dispăream ca fiinţă pentru ceilalţi.

Citește mai mult

Vindecarea de egoism

de

Suntem împliniţi cu adevărat numai atunci când căutăm să împlinim vieţile celorlalţi. (Gary Chapman)

Spuneam ieri că egoismul ne caracterizează de la naştere şi ar putea rămâne în vieţile noastre până la moarte dacă nu îl poftim afară. Este o stare „naturală” a fiinţei umane şi doar cei care vor să evolueze spiritual „se împiedică de ea”  şi iau măsuri. Cei care vor să se asemene cu Hristos, vor găsi o barieră severă în calea devenirii ca El şi aceasta va fi egoismul.

Cred că „scăparea de egoism” e o dorinţa a multor credincioşi, sau îmi place să cred, aşa că mi-am pus şi eu întrebarea „Cum scap de egoism?” Răspunsurile nu sunt foarte uşor de dat într-o lume creştină în care egoismul a fost „tot una” cu iubirea de sine şi cu stima de sine. Acestea au fost şi sunt temele preferate ale multor predicatori şi  unii chiar dau cu „ghioaga” la capitolul acesta susţinînd că trebuie să ne dizolvăm cu totul, să ne urâm, să ne considerăm nemernicii cei mai de jos şi mai nevrednici. Cum să procedăm când aceste lucruri ne sunt bine scrise în minte?

Citește mai mult

Din greşelile trecutului – Egoismul

de

Egoism nu înseamnă ca cineva să trăiască aşa cum doreşte. Înseamnă a cere altor oameni să trăiască aşa cum acel cineva doreşte să trăiască. Oscar Wilde

Cred că e cea mai simplă şi cuprinzătoare definirea a egoismului, aceasta spusă de Oscar Wilde. Multe încercări greşite de definire a egoismului am auzit în biserici şi multă teorie emisă pe baza acestora. Am auzit adesea că este greşit să te iubeşti pe tine, este greşit să ai o stimă de sine, este greşit să primeşti vreo laudă etc. În realitate lucrurile nu sunt aşa de uşor de trasat în dreptul altora. Cred că trebuie să separăm stima de sine, iubirea de sine sănătoasă de iubirea de sine bolnavă, egoistă.

Egoismul este unul din cele mai mari motoare ale răului în lume. Dorinţa ca ceilalţi să trăiască aşa cum vrea egoistul este generatoare de conflict, nemulţumire, frustrare şi consumă multe momente preţioase care ar putea fi clipe minunate. Egoismul desface multe căsătorii care au început bine, strică multe relaţii care au fost cândva puternice, sparg lesne comunităţi de oameni bine închegate şi ajung de distrug chiar state întregi.

Citește mai mult

Vindecarea de supărare

de

Supărarea e un acid care dăunează mai mult vasului în care e păstrată, decât celor în care e turnată. Mark Twain

Mulţi dintre noi, sau mai bine zis, fiecare dintre noi am fost supăraţi la un moment dat şi unii ne-am bucura să ştim că am fost supăraţi „doar un moment” dar din păcate am fost supăraţi zile întregi. Şi când spun asta nu mă refer la o supărare întemeiată, ci la una decisă, care ne stătea în puteri să o rezolvăm. Există şi situaţii imprevizibile, situaţii care ne iau prin surprindere şi ne supără, dar cele mai multe din supărările noastre sunt unele conştiente, decise de noi, intenţionate.

Am văzut în meditarea de ieri că supărarea duce numai la rău şi este caracteristică oamenilor imaturi mai mult. Supărarea afectează pe cei din jur, afectează relaţiile, afectează familia, afectează colegii cu care lucrăm sau învăţăm dar cele mai afectate persoane sunt: … supăraţii. Da, cel mai mult au de suferit cei care îşi permit să fie şi să rămână supăraţi şi baiul mare e că  nici din exterior nu prea ai cum să îi ajuţi. Supărarea îl va însoţi pe supărat peste tot, la masă, la serviciu, la biserică, pe stradă, la muncă, la nuntă, la înmormântare, la verde oriunde va merge supărarea îi este credincioasă şi devotată iar efectele nu vor întârzia să apară: dureri de stomac, agitaţie, lipsa prietenilor, imposibilitatea de a înţelege cuvântul şi multe altele.

Citește mai mult

Din greşelile trecutului – Supărarea

de

Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Psalmul 37:8

Nu o dată am întâlnit şi am avut de a face cu oameni supăraţi. De fapt la mine ajung mulţi oameni supăraţi mai ales pe soţul sau soţia lor şi tare mă bucur când pleacă împăcaţi. Oamenii supăraţi sunt de două feluri, unii cărora le trece şi alţii cărora nu le trece niciodată. Mai mult, nu doar că am văzut oameni supăraţi, am fost şi eu supărat, m-am văzut de multe ori, de prea multe ori supărat şi îmbufnat. Deci mă trec zeci de gânduri despre supărare în momentele acestea şi mai ales despre efectele ei simţite pe pielea mea fie din cauză că eu am fost supăratul fie că am fost în „raza de acţiune” a unui supărat sau chiar ţinta acestuia.

Când ai de a face cu un supărat apăi e bai. Toate încercările de a îi face pe plac sunt doar palide tentative care nu pot avea efect. Când omul e supărat parcă are un zid invizibil în jurul său şi orice faptă sau vorbă bună nu îl ating. De fapt cred că supărarea pune oamenilor ochelari, orice ar privi ei văd în culoarea ochelarilor. Fie că te porţi ca şi până atunci cu el, fie că te porţi mai bine, el tot aia vede. Uneori chiar ne prostim să le facem ziua bună celor morocănoşi, călcăm pe noi doar, doar le-a trece, dar … degeaba.

Şi eu mă mai supăr uneori dar şugubeaţa de Ana face ce face şi nu mă pot abţine să nu izbucnesc în râs la un moment dar. Când suntem supăraţi e ca la priveghi, parcă am avea mortul în casă, nu ne place niciunuia dar uneori persistăm în starea asta „doar aşa ca să vadă” celălalt cât de tare suntem supăraţi. La noi deocamdată supărările nu ţin mult, Ana face orice dacă sunt supărat, de la cerut iertare până la glume, gâdilit sau alte chestii copilăreşti. Pot zice că cele mai multe supărări din casă ea le-a lecuit. Nu ne place supărarea şi sperăm ca aceasta să nu devină vreodată „cronică” cum văd în multe case.

Citește mai mult